✨ E un fenomen curios: mulți pleacă din Suceava spre Cluj pentru studii, iar după ani de cursuri în paralel cu multă trudă, muncă și vise, se întorc acasă. Aici își găsesc mai ușor un serviciu, poate și un oarecare confort. Dar eu… eu simt exact invers.
În timp ce alții vin „acasă”, eu simt că trebuie să plec. Nu din dorința de aventură, nu pentru că fug de ceva… ci pentru că, deși iubesc Suceava și locul în care am crezut, simt că nu mă mai regăsesc aici.
E greu să recunosc, dar uneori e sufocant. Sunt oameni frumoși în orașul ăsta, dar și prea multă gândire învechită, mentalități prăfuite. În alte părți, oamenii par mai deschiși, mai calzi, mai vii, mai atenți. Nu perfecți, dar mai conectați la lumea în care trăim.
Poate că nu locul te schimbă, ci felul în care te simți în el. Și poate că uneori e nevoie să pleci ca să te regăsești. Îmi doresc o lume unde să pot respira fără să mă simt străin între ai mei. Încerc să cresc într-un ghiveci prea mic, în timp ce rădăcinile-mi cer cerul. Aici sunt voci care încă râd de visuri, iar acolo… acolo poate tăcerile lasă loc pentru ele.
Nu știu exact încotro, dar îmi este o sete nebună de altceva, inima mea bate de mult în alt ritm, total diferit față de inimile celor din jurul meu, care par blazate, împăcate cu puțin, prea obișnuite cu stagnarea.
Când inima îți cere altceva, trebuie s-o asculți. Nu din egoism, ci din respect pentru cine ești și cine poți deveni.
